In acest moment nu stiu cum sa intitulez acest topic. Pana la finalul postarii voi avea inspiratia necesara.
In scurta lui viata, Andreiutul m-a facut sa cunosc diverse sentimente, sa imi pun o serie de intrebari. Printre ele se numarau inclusiv ce va urma interventiei, cum va fi viata lui daca de la inceput are nevoie de o interventie chirurgicala. Imi aduc aminte si acum o replica ce mi-a dat mare incredere si am privit cu mult optimism totul: "vazand si facand", chiar daca implica si o doza de variabile si necunoscute.
Ma bucuram ca exista, ca este cu mine si eu cu el. Toate cele rele le trecusem, eram hotarata sa traiesc fiecare clipa la maxim si sa ma adaptez situatiilor carora trebuia sa le fac fata.
Nu stiam ce inseamna malformatie cardiaca, nu stiam ce implica o astfel de afectiune, dar aveam mare incredere in oamenii pe care i-am intalnit si care au fost alaturi de mine cum au stiut si cum au putut mai bine.
Chiar daca am fost scutita de multe din abrevierile pe care ulterior le-am auzit de la alte mamici, nu pot spune ca mi-a fost usor sa ma adaptez realitatii. O data trebuia sa ma adaptez vietii cu un copilas ce crestea pe zi ce trece, pe de alta parte sa invat ce inseamna un copilas cu o inimioara speciala.
Zilele trecute discutam cu o mamica despre faptul ca in Germania exista grupuri de suport pentru parinti, dar si pentru copii cu astfel de afectiuni.
Intr-adevar, doar noi, cei care trecem prin astfel de situatii, stim cum este sa fim in pielea noastra, iar ce mi se pare cel mai dureros este faptul ca putini oameni - din sistemul medical si nu numai stiu sa ne fie aproape. Ori oamenii din acest domeniu- medici, asistente, personalul de la casa de asigurari, cei de la protectia persoanelor cu handicap, acestia ar trebui sa ne fie aproape, pentru ca din acest motiv exista astfel de institutii.
Cred ca am mai scris pe la capitolul "Lectia de Germana" ca o Eva - Maria ar trebui sa existe in fiecare spital. Acea persoana care consiliaza familia, care sta de vorba cu parintii, le explica pasii care sunt de facut.
Oricat ne-am stradui sa mergem mai departe- noi suferim alaturi de ei. Ba mai mult, trebuie sa parem ca suntem puternici si ca avem situatia sub control, insa nu ne iese tot timpul. Oricat optimism ne-ar invada, undeva in camarutele mintii noastre raman bine intiparite toate momentele de groaza, teama, dar mai ales imaginile cu fire, ecrane de monitorizare, perfuzoare. Si poate ca trecem si peste acestea, le inchidem acolo in camarutele mintii noastre si nu le mai exprimam niciodata.
Ne este greu sa ne exprimam fie din teama ca nu suntem intelesi, fie din teama ca nu ne exprimam corect, fie- pur si simpul ca asa am fost crescuti- durerile de genul acesta sa ramana subiecte tabu.
Noi ca parinti trebuie sa fim bine, pentru ca si copilasii nostri sa fie bine.
