Buna ziua tuturor,
pentru cei (multi) care nu ne cunosc, sa ne prezentam mai intai: acum suntem o familie fericita, cu un puiut de 3 luni. Suntem Alex, Madalina si George. Povestea noastra a inceput intr-o frumoasa zi de mai 2009 - 8 mai, cu o zi inainte de aniversarea mea - cand l-am cunoscut pe tati. A urmat o vara scurta si frumoasa, iar pe 1 septembrie aveam in mana un test de sarcina pozitiv (de fapt, cinci, ca am vrut sa fim siguri
).
Ne-am bucurat cu totii - parinti, bunici, prieteni. Am trecut cu bine peste teste si analize, pana am ajuns la o eco de rutina in saptamana 16. Atunci a cazut bomba - baiatul are transpozitie de mari vase! Doamna Doctor Andreea Muntean, medic radiolog la Medlife, a fost primul om care ne-a salvat copilul de la mari chinuri si de la un viitor incert. Punandu-ne acest diagnostic de la o varsta atat de mica, ne-a creat toate sansele pentru a lupta pentru puiul nostru! Au urmat doua zile cumplite, de cautari multe, de raspunsuri putine... Atunci am intalnit-o prima data pe Doina, care a avut baietelul diagnosticat cu aceeasi malformatie. Am stat cu tati si ne-am gandit .... ce sa facem, il pastram sau nu? Daca da, ce sanse sunt sa devina un copil normal? Intre timp, am mai facut inca trei eco fetale - la dr. Iosup, care ne-a pus alt diagnostic - trunchi arterial comun, la dr. Pop, care pe langa transpozitie, ne-a diagnosticat si cu arc aorctic intrerupt, si la dr. Herghelegiu, care a confirmat diagnosticul de transpozitie.
Asa am ajuns in saptamana 22, cand, dupa o confirmare a diagnosticului la Viena, am ajuns la Linz, la prof. Mair, directorul sectiei de chirurgie cardiaca pediatrica. Si aici ni s-a confirmat diagnosticul de transpozitie de vase mari, si ni s-a spus ca sansele de reusita postoperatorie sunt de peste 96%.
Intorsi in tara, am aflat si de domnul doctor Eugen Sandica, de la Laura, mamica lui David. I-am trimis un mail, cu toata povestea noastra, iar in footer aveam si datele de contact. Spre marea mea uimire, domnul doctor m-a sunat in cateva minute, mi-a spus ce trebuie facut pentru a ajunge la dumnealui la Bad Oeynhausen, m-a incurajat spunandu-mi ca in cateva minute pleaca sa opereze tot o transpozitie, si ca a operat multe cazuri de acest fel. Tot dumnealui m-a dirijat catre domnul doctor Alin Nicolescu, care a verificat ecografiile, ne-a explicat pe larg despre malformatie si despre interventia chirurgicala, si care la finalul consultatiei mi-a spus "si eu daca eram in locul dumneavoastra, as fi ales sa pastrez copilul si sa mi-l opereze Eugen". (Eugen Sandica, normal)
Ei... si din acest moment am intrat pe un drum drept. Copilul fiind netransportabil, a trebuit sa merg sa nasc in Germania. Dupa trei saptamani de asteptari la Sonntag, bebe tot nu vroia sa vina, asa ca nasterea a trebuit provocata. Pana la urma, Alexandru s-a nascut pe 8 mai, exact la un an de cand s-au cunoscut mami si tati
. Am nascut sambata noaptea la 0.20. Copilul a fost preluat imediat la terapie intensiva, tati a plecat cu el, eu l-am vazut dimineata. Din fericire, a avut o greutate considerabila - 4 kg -, asa ca speram sa suporte mai usor operatia. Copilul era stabil, intubat si usor sedat. Luni dimineata domnul doctor ne-a spus ca il va opera miercuri, adica la varsta de 4 zile. Niciodata, nici macar pentru o secunda, pana la operatie si in timpul operatiei, nu m-am temut pentru viata puiului nostru! Stresul meu cel mare a fost pana s-a nascut, sa il vedem ca e intreg si nu mai are si alte probleme.
Miercuri am ajuns la spital pe la 10 (nu am vrut sa fim de fata cand l-au luat in sala de operatii), iar doamna Brandt-Uhlig ne-a tinut companie si ne-a ridicat moralul timp de trei ore. In sfarsit, la ora 13.30, a venit la noi pe hol cu un zambet larg, intainzandu-ne telefonul si aproape strigand "it's doctor Sandica, it's doctor Sandica!" Am stiut din clipa in care i-am auzit glasul ca totul era bine. Ne-a spus "operatia a decurs perfect, cordul bate normal, l-am inchis, face pipi singur, puteti sa il vedeti intr-o jumatate de ora la terapie intensiva." Scurt si profesional, dar cu o bucurie in voce pe care nici nu incerca sa o ascunda. Asa ca intr-o jumatate de ora am ajuns la terapie intensiva, l-am vazut, l-am mangaiat, ne-am uitat cu o fericire imensa la aparatele care indicau un puls constant si o saturatie de oxigen de 100%!!! In prima clipa nu am vazut nici copilul, nici cele trei rackuri de perfuzii, nici sonda de pipi de langa pat... doar aparatul care ramasese parca blocat la 100%!
In a treia zi la terapie intensiva nu mai avea nici sonda, nici dren, nici tubaj. Doar o perfuzie! Nu a facut temperatura, nu a facut complicatii... nimic! Dupa o saptamana de la operatie am fi putut merge acasa... daca domnisorul s-ar fi deranjat sa pape cu biberonul. Asa ca am mai stat doua zile, pana a invatat sa traga din tetina.
Iar restul e istorie - am plecat spre casa, ne-am instalat in trei. Acum avem trei luni (aproape), suntem bine, avem 7 kg si 64 cm.
La Bad Oeynhausen ne-am intalnit cu multi parinti romani - Cristina si Marius din Iasi, Meri (parca din Tulcea?), Ovidiu si sotia din Dolj, Nicoleta si Silviu, Luminita din Bucuresti etc. Pe Laura si pe Dan ii cunosteam din Bucuresti, si tineam legatura in mod constant (ei nemaifiind in Bad deja). La toti am remarcat aceeasi incredere netarmurita in domnul doctor Eugen Sandica.
Iar acum am ramas cu o intrebare - cum poti multumi unor oameni care iti salveaza copilul de la moarte sigura? Cum am putea sa ii recompensam vreodata pe domnul doctor Eugen Sandica si pe domnul doctor Alin Nicolescu? La fel, pe doamna doctor Andreea Muntean, care ne-a diagnosticat puiul la doar 300 de grame? Poate cu timpul o sa devenim, si eu si tati, mai intelepti si ne vom da seama
.
De asemenea, mii de multumiri pentru Laura si Adina (Adina, esti si tu pe forum?), care ne-au netezit drumul catre Germania, impartasindu-ne din experienta lor, si pentru Doina, care ne-a incurajat sa mergem mai departe cu incredere!
Aceasta este povestea noastra, pe care sper sa o citeasca cat mai putini in cautare de informatii... si cat mai multi asa, ca o poveste frumoasa, cu happy end!
Cu drag, mami, tati si puiul mic!
