mamelor , si sorana , am simtit mereu ca aceasta putere ne o da ea , mai intai bebe , avea privirea atat de profunda , se uita la noi cu o intensitate pe care cuvintele nu o pot descrie , bela a fost un bebe deosebit , plangea foarte rar , ca si cum ar fi cerut rar ca sa nu ne deranjeze , mai tarziu cand au venit cuvintele a fost neinchipuit de dulce in felul in care ne striga , sau vorbea cu noi , foarte alintata ne a dat inapoi tot ce i am dat , in felul ei , am sperat mereu sa facem imposibilul si sa i dam tot ce credem noi ca merita ,si asta ne a dat o putere incredibila ,cu nopti si zile peste care in mod normal ar fi greu de imaginat ca un om poate trece , impart toate astea cu sotul meu , care a gandit mereu la fel ca mine , pentru mine el a fost o stanca , faptul ca am ajuns aici si in locul unei vieti normale pe care ne am dorit o pentru ea lucrurile s au complicat e un semn ca nu e aici sfarsitul nici al luptei noastre si nici al boliii ei , si ea ne da in continuare putere , felul in care a trecut peste cele patru luni de spital , iubita si alintata si acolo tocmai pentru cum este acum , e sociabila si dornica sa invete , mereu zambitoare , chiar si cu afurisita de masca pe faza vrea la ''pian'', cand o doare , nu plange , doar ii curg lacrimi in coltul ochilor si strange putin buzele , si se uita la noi cu privirea aceea '' ajuta ma !'', cand nu mai pot si cad , se urca pe mine si ma intreaba senina '' mai poti , mami ? '' nu am incotro si trebuie sa i raspund ''MAI POT''!